Lumea în Si bemol
Dan Grigore
de vorbă
cu Dia Radu
Polirom, 2016
Colecția „Ego-grafii”
Pianul îmi dă energie, îmi reaşază undele interioare într-un fascicul care poate fi concentrat spre o ţintă. Când cânt, devin o antenă care captează. E ca şi cum m-aş ruga. Parcă aş fi în lumina unei raze care cade pe mine în momentul ăla, dar nu ca să mă pună pe mine în valoare, ci ca să-mi dăruiască ceva din splendoarea ei.
O lecție de măiestrie, așa aș concentra în trei cuvinte ceea ce oferă cu generozitate cititorului volumul Lumea în Si bemol, o fantastică biografie povestită de însuși Dan Grigore, pe parcursul unor încântătoare convorbiri cu Dia Radu. Cuvintele trăiesc și înfloresc pe acest teren fertil al destăinuirilor, al povestirilor pe un ton serios sau jucăuș, academic sau relaxat prin care protagonistul ne deschide poarta sunetelor unei existențe de excepție. Suntem captivați, inundați de un sentiment de pură admirație. Știți ce înseamnă să stai cu ochii lipiți de fiecare literă, de fiecare virgulă, de fiecare cuvânt al unei cărți? Dacă nu, trebuie să citiți Lumea in si bemol!
Este o carte născută din bucurie, care se vrea și reușește să fie o „arheologie personală, din care adevărurile să iasă la iveală altfel, scuturate de depunerile anilor”, care ne dăruiește un sentiment rar și prețios, senzația unei comori la purtător, după cum mărturisește și Dia Radu, autoarea acestor interviuri adunate cu grijă și dăruire pe parcursul a mai bine de jumătate de an. Pentru că, în goana și inerția variațiunilor demagogice pe mult iubita și mega analizata temă a lipsei de valori, uităm sau nu ne mai rămâne timp să vedem prezența valorilor.
Dan Grigore este o valoare în absolut, un geniu – și nu ezit niciun moment să folosesc acest apelativ – care își ia zborul în lumea muzicii cu ajutorul și îndrumarea unor somități în domeniu. Este important să îi cunoaștem parcursul, istoria personală, să ne lăsăm ghidați de dorința de a descoperi întâmplările care alcătuiesc „ingredientele unui destin spectaculos, de a înţelege resorturile interioare ale reuşitei când viaţa însăşi se încăpăţânează să se pună de-a curmezişul”. Descoperim omul și muzicianul, suișurile și coborâșurile, atât pe plan uman, cât și profesional, gustul succesului și dezamăgirea înfrângerilor, detalii care conturează profilul unui om aflat în tovărăşie pe viaţă cu muzica
Fost copil minune în anii de după al Doilea R ăzboi Mondial, crescut sub aripile ocrotitoare ale lui Mihail Jora şi ale Cellei Delavrancea, chinuit de capriciile unei mame furibunde şi de propria-i singurătate, adorat de melomani, dar discriminat şi marginalizat cu încrâncenare de regimul comunist, Dan Grigore şi-a luat revanşa binemeritată abia după revoluţie. Doar în afara graniţelor, în extrem de puţinele ieşiri artistice tolerate de culturnici, a putut să strălucească aşa cum merita şi să fie aşezat de criticii internaţionali în galeria marilor pianişti.
Să nu uităm, așadar, că suntem contemporanii și conaționalii unei personalități de acest calibru, care nu se sfiește să își declare propriile neliniști
Eram foarte idealist. Ţineam un jurnal în care am regăsit mai târziu o frază. Suna aşa: „Am senzaţia că trăiesc într-o lume de somnambuli”. Am scris şi un poem la vremea aia, influenţat de poezia lui Sorescu, care-mi plăcea foarte mult. Erau versuri despre drama pe care o trăieşte un tânăr când îşi lansează pe orbită prima lui cabină spaţială (raţiunea), cu care se observă din afară. Era despre acea dedublare critică ce te ajută, dar te şi înstrăinează de lume. La un moment dat mă simţeam foarte stingher, un intrus în lumea cu care intram în contact.
Să nu uităm, totodată, că maestrul Dan Grigore nu se sfiește nici să ne dezvăluie „picanterii” din viața sa amoroasă, povestind cu umorul specific detașării temporale de evenimente momentul însurătorii ca revoltă față de o mamă geloasă, posesivă și imposibil de mulțumit:
După asta, ca o demonstraţie de independenţă faţă de ea, am depus actele de însurătoare. Şi au început nişte plânsete îngrozitoare: „De ce nu ai făcut-o cu Mia, cu Eliza, cu Ileana? De ce tocmai cu asta?”. Am plecat de acasă cu tot cu pian şi am stat cu Speranţa în căminul de studenţi al Conservatorului, într-o cameră la parter, lângă actualul Muzeu de Istorie. Acolo am învăţat ultima sonată de Beethoven (Op. 111) – şi fiindcă era vară şi alături era o alimentară, de fiecare dată când studiam, în pragul uşii deschise venea să mă asculte câte un şobolan. Când am terminat de învăţat sonata se terminase şi amorul dintre noi.
De aceea, îndrăznesc să spun, această lectură se transformă într-o lecție de viață despre un om, un mare om care rămâne, în complexitatea sa, de o simplitate uluitoare și de o modestie exagerată, „naiv şi corect până la prostie”, după cum se autoironizează.
Nu am încercat niciodată să plac publicului, ci să fiu cât mai adevărat pe scenă, să reflect adevărul compozitorului, nu să mă exhib pe mine, folosind muzica lui ca pretext. Dar originalitatea vine mai ales la cei care n-o caută! Nu-ţi propui să te etalezi, dar ceva din personalitatea ta intră, fără să vrei, şi-n ecuaţia artistică. Căldura, carisma asta de care vorbeşti, vine probabil din credinţa şi din plăcerea cu care fac ceea ce fac. Pentru mine, marea artă înseamnă a descoperi şi a te bucura ca un copil de descoperirile tale, şi a nu uita să le împărtăşeşti şi altora aceste trăiri. Când eram tânăr, lumea punea mare preţ pe inteligenţă. De-abia acum, în ultimii ani, au descoperit şi oamenii de ştiinţă că inteligenţa fără emoţie nu are aşa mare valoare, că o idee care nu izvorăşte dintr-o mare credinţă nu are forţa de a rodi în conştiinţa nimănui. O mare credinţă înseamnă pentru mine puterea de a învălui un sens care există în tine cu trăirea şi emoţia ta.
Așadar, să nu vă așteptați la ifose de vedetă, de celebritate de moment, de dependenți de adorație, de div inabordabil. Dan Grigore este Dan Grigore, în toată splendoarea, cu bune și cu rele, un maestru, maestrul de la care putem învăța armonia acordurilor și dezacordurilor ce ne compun existența.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.