Lisabona astăzi îi amintește călătorului ce însemnă a fi posedat un imperiu și cum, după scurgerea timpului, treptat, pe nesimțite, orașul a devenit o colecție de semne artefact ce trimit la o realitate trecută. Ceea ce vezi străbătând străzile întortocheate de pe colină sunt nu atât arhitectura trecutului, cât semnele abstract-decorative ale decrepitudinii zidurilor. Clădirile marcate de desenul crăpăturilor, astăzi, își pierd treptat funcționalitatea arhitecturală și devin obiecte estetizate, artefacte de contemplat. Muzeul, înțeles ca amalgam de indici ce ne servesc pentru a reconstrui realitatea trecutului, își lasă amprenta asupra orașului.

Totodată Lisabona este situată între deschiderea spațiului vid, abandonat, nesfârșit, minimalist, al mării care desparte metropola de trecut și de promisiunea pierdută a exuberanței coloniale – Brazilia, Africa –, precum și de drumurile către adevărata metropolă a imperiului de azi, Bruxelles. Întinderea oceanului și extinderea Europei sunt spații mentale ce reunesc atât amintirile trecutului istoric cât și imaginarul ce cuprinde în virtual orice poate fi conceput. Memoria trecutului e prezentul ce reinventează, reconstruiește ceea ce ar fi fost. Iar perspectiva imaginară asupra evenimentelor viitoare e construită ad-hoc, aici și acum, din fragmentele experienței trecute.

Indiferent la obsesia umană pentru perenitate și constanță, timpul transformă obiectele în procese permanent reconfigurabile. Ceea ce ieri era centrul și metropola devine, doar din schimbarea contextului și din dinamica sa internă, periferia și suburbia. Chiar momentul prezent e doar un proces halucinatoriu de recuperare fluidă a trecutului și de proiecție în teritoriul la fel de fluid al viitorului. Pe scurt, civilizațiile sunt formate din oameni care, la rândul lor, sunt doar tipare de structurare temporară a unor procese mentale, de imaginație și de emoție.

Voi prezenta în rândurile care urmează o perspectivă asupra situației Lisabonei de azi realizată din perspectiva conceptelor desprinse din recenta carte despre filmul european semnată de Thomas Elsaesser – European Cinema and Continental Philosophy. Film as Thought Experiment (New York: Bloomsbury, 2019). Astfel, putem desprinde un tipar mental ce este oglindit atât în poziționarea marketing a festivalului de film independent, Indielisboa (www.indielisboa.com; 25 august – 6 septembrie 2020), care, tradițional, are loc în fiecare primăvară la Lisabona, cât și în filmul regizorului portughez Miguel Gomes, Tabu (2012).

Tabu urmărește, în formula stilistică a realismului fantastic precum și în cea a melodramei tentativa unei femei casnice de vârstă mijlocie, Pilar, de a recupera memoria trecutului vecinei sale de palier, Aurora. Pentru a deschide o alegorie asupra Portugaliei, Europei și a artei cinematografice, situația dramatică a protagonistei, Pilar (Teresa Madruga) este de citit în parametrii metaforei. Ea este o militantă catolică ce participă la restrânse manifestări în stradă pentru drepturile omului. În termenii metaforei, ea reprezintă militantismul dedicat valorilor umaniste compasionale ajuns la periferia insignifianței. Ea așteaptă să primească în gazdă o activistă poloneză catolică ce are alte preocupări și o evită cu minciuni fățișe (Europa unei comunități absente; contractul social de ospitalitate ignorat; vecinătatea unor națiuni care doar ocupă un spațiu comun, nu și o comunicare intersubiectivă; absența unui liant social bazat pe un credo). Un singuratic prieten artist/ poet lipsit de succes îi face constant avansuri romantice în speranța unui cuplu (artistul devenit marginal). Ea îi acceptă prezența și îi ascultă mărturisile, dar, de fapt, nu se simte afectiv legată de viața lui (indivizii sunt co-locatari în oraș). Ea este mai degrabă legată compasional de vecina de palier, Aurora (Laura Soveral), o femeie în vârstă, autoritară și elegantă care se simte agresată de bona sa de culoare, Santa (Isabel Cardoso). Santa pune în aplicare programul de supraveghere al femeii în vârstă după indicațiile fiicei aflate în Canada, dar care nu dorește să se implice mai mult (globalizarea care implică detașarea deciziei, finanței și puterii într-un spațiu altundeva în care decidentul nu-și arată fața). Aurora, în declin mental și fizic, își pierde ultimele resurse financiare la un joc de noroc. Aurora, în paradigma propusă, reprezintă figura degradată a unui model civilizatoriu, eroic colonial asociat libertății și aventurii născute din explorarea unor teritorii emoționale și exotice (muntele Tabu din Africa unde Aurora avusese o aventură romantică cu un tânăr explorator italian). Azi, Aurora, fosta eroină a aventurii iubirii romantice și a călătoriilor în teritorii liric imaginare este o vecină anonimă de bloc lipsită de resurse financiare, fizice și psihice, dependentă în cele din urmă de rămășițele teritoriului post-colonial (Santa) și de noua generație globalizată (fiica din Canada). Insignifianța, irelevanța, perifieria, anonimitatea, uitarea, amnezia, neputința sunt câteva din trăsăturile ei de azi. Aurora, internată de Anul Nou, reușește să noteze adresa unui bărbat cu care ar fi avut o legătură romantică. Pilar, împreună cu Santa, descoperă italianul cu care Aurora avusese în anii '60 o aventură erotică în cadrul colonial. Gomez ilustrează retarea acestuia în formula unui secund film în care vocea over a naratorului e suprapusă unui film de efecte de montaj în peisajul sonor al muzicii. Episodul ține de romantismul unei iubiri excesive care, desigur, duce și la gestul irațional și haotic al unui asasinat. Secvența ține de omagiul adus artei cinematografice clasice, cea realizată în parametrii stilisticii ai peliculei analogice destinate cinematografului de sală. Protagoniștii sunt angrenați în drama romantică explicit asociată fundalului vocii naratoriale ce susține un discurs poetic și unui fundal muzical liric. Referința lui Gomes este Tabu. A Tale of the South Seas (F.W. Murnau, 1931), film realizat tot în două acte: „Paradisul pierdut” și „Paradisul”. Dacă prima parte aparține filmului minimalist de sorginte socialist realistă, a doua parte construiește stilistica în tonurile modulat onirice ale unei acute drame emoțional. Altfel spus, realismul contemporan atenuează și golește emoția conferindu-i banalitate iar stilistica „vintage” potențează și modulează emoția spectatorului.

Secvența „amintirilor de dragoste din colonii” este o ficțiune inventată de memoria unui fost îndrăgostit sau de activitatea filmului lui Gomes. Ea reprezintă un amestec de realitate amintită și de viitor ficțional, contrafactual. Este un experiment de gândire (gedanken experiment) sau de imaginație. Ca și memoria, ea construiește acum o realitate nouă din fragmente de experiență „arhivate”. Episodul african ține deopotrivă de o atitudine metafilmică. El este un film în film ce deresponzabilizează spectatorul. La cinema „facem parte și participăm la lumi și vieți față de care nu avem vreo responsabilitate, ceea ce ne transformă nu numai în spectatori, privitori și voaieuri, ci în martori de pe margine, lipsiți de obligația și abilitatea de a acționa, de a ajuta sau interveni” Elsaesser 2019: 68). Memoria trecutului colonial deresponsabilizează spectatorul și irealizează obiectul memorat. Spectatorului îi este admisă doar o proiecție empatetică.