EUROPEAN CINEMA AND CONTINENTAL PHILOSOPHY

În volumul European Cinema and Continental Philosophy. Film as Thought Experiment (New York: Bloomsbury, 2019), Thomas Elsaesser ne atrage atenția asupra faptului că filmul european de azi, fragmentat între naționalitățile lingvistice, condiționat de incapacitatea de a mobiliza bugete de amploare și lipsit de inovația creativă, a devenit nesemnificativ în peisajul filmului global. Nu e vorba de moartea civilizației, ci, sub presiunea crizei de identitate, de o alunecare a filmului european într-o zonă de absență a semnificației generată de lipsa de inovare a limbajului cinematografic, de lipsa forței financiare, de deficitul de putere culturală și de interes manifestat de audiență.

Elsaesser pleacă de la observația că Europa a renunțat la „narațiunea eroică” a identității și fondării și a păstrat doar ambiția de a se prezerva și de a se perpetua. Ea se întoarce frecvent în comemorarea și nostalgia trecutului. Umanismul de tip iluminist a fost revizuit și contestat mai ales din cadrul universității. Sub presiunea constructivismului social și a multiculturalismului relativizant, Europa pune la îndoială principiile sale fondatoare, morale și filozofice, și nu mai are încredere în legitimitatea instituțiilor politice, precum și în valorile de cetățenie și solidaritate. Societatea și existența umane sunt privite ca „terenuri lipsite de fundație” („’groundless ground’ of being”).

Totuși, filmul european, deși există la periferia cinematografului mondial, în sfera „dezinvestiției și a dezinteresului”, afișează o anumită libertate. El gândește tocmai această stare de lucruri și produce, cu un termen ales de Elasesser pentru conotațiile sale filozofice, „experimente de gândire” („thought experiment” sau „gedanken experiment”). Experimentele cinematografice de gândire explorează posibilitățile și logica unor realități sociale alternative elaborate în formula stilistică a narațiunilor de tip realist pentru a provoca reflecția asupra alegerilor etice, asupra proiectelor politice și asupra temelor care vizează comunitatea. Pornind de la ideea „terenului lipsit de fundație” ele ne pot reconcilia cu noi înșine și pot revigora „credința noastră în lume” (29). A gândi în termenii unui set de valori culturale – reguli și convenții – alternative reprezintă un experiment care, deși ne amintește de indiferența fundamentală a cinematografului, ne solicită o atitudine etică față de celălalt. Exponenții majori ai acestui gen cinematografic sunt, pentru Elsaesser, Lars von Trier, Michael Haneke, frații Dardenne, Krzysztof Kieslowski, Claire Denis, Tom Tykwer, Fatih Akin Aki Kaurismäki (The Man without A Past, 2002), Cristi Puiu (Moartea domnului Lăzărescu, 2005) ori Christian Petzold (Barbara, 2012). Cinematograful, prin construcția imaginară pe care o propune spectatorului, este atât experiența unei lumi cât și experiența noastră în lume (29). Prin stilistica imaginii și a montajului, cinematograful are capacitatea de a relua și manipula lumea perceptibilă și astfel, ca și memoria la care făceam referinre mai devreme, construiește și pune în act viața însăși (30).

Elsaesser definește – pe lungi pagini de analiză – obsesia abjectului ce bântuie creația acestor regizori. În prezentul context, abjectul (așa cum a fost definit de Julia Kristeva) ține de ambivalența dintre ceea ce atrage în aberația celuilalt, dar și respinge prin dezgustul visceral provocat. Deși exclus și respins, obiectul abject, prin gestul de excludere dezgustată, revine în forță ca o demonstrație a faptului că, inerent, face parte din corpul celui ce-l respinge și, în consecință, îl definește (135). Personajele excluse ale noii cinematografii europene sunt argumentele ideii că degradarea pe care o suferă aceștia este o formă de interpelare a spectatorului și comunității din care face parte (135). Forța individului lipsit de putere și exclus – ce nu are revendicări ideatice, ci doar insistă cu obstinație să existe ca aberație – este derivată din faptul că celălalt este dependent, pentru a-și defini identitatea, de acest gest de excludere. Să ne gândim aici, cu titlu de exemplu, la corpul bolnav al protagonistului din Moartea Domnului Lăzărescu (Cristi Puiu, 2005). Personajele acestui cinema al abjecției ce nu doresc nici simpatie, nici nu se fac disponibile empatiei apar în filmele lui Béla Tarr, Pedro Costa, Michael Haneke, Agnès Varda (Vagabond, 1985) sau Cristi Puiu (Aurora, 2010). Personajul abject al empatiei blocate sunt celălalt, străinul, emigrantul, marginalul, amnezicul ori „mortul viu” („zombie”/ „walking dead” ca Lăzărescu) sau vecinul așezat în termenii politici, etici, psihanalitici ori religioși ai „melodramei sociale”. Aceste ființe ale solitudinii aduc în atenție, prin tocmai insistența asupra diferenței față de noi, umanitatea solitudinii pe care o trăim deopotrivă. Aurora din filmul Tabu al lui Gomes este un specimen al străinului, celălalt, migrantul sau victima cu care împărțim un spațiu comun pe același palier de bloc. Aurora, prin diferența și stranietatea marginalului, ne aduce perspectiva lucrurilor din afară, fără însă a ne deplasa într-un teritoriu situat într-un afară. Amnezica Aurora este ceea ne provoacă repulsie, dar ne și instituie. Ea este trecutul de care vrem să ne despărțim, dar care, prin rememorarea necesară refuzului, ne constituie experiența de viață prezentă.

Acest gen de personaje care se retrag și se despart de lumea care le înconjoară sunt, în viziunea lui Elsaesser, purtătorii unui mesaj de comunitate – de fraternitate – prin însăși recunoașterea spațiului ce ne desparte, și nu prin căutarea obsesivă a ceea ce ne-ar uni. Ei reprezintă o formă de libertate disjunctivă (liber de) și nu una achizitivă (libertatea de a). Ei nu posedă nimic, nu datorează nimănui nimic, nu cer nimic, nu doresc sau aspiră la ceva, ci doar insistă să fie diferiți într-o formă de retragere care – în termeni politici – nu acceptă și nici nu se opune sistemului (capitalist). Ei sunt corpuri care refuză cooptarea în vreo normă sau vreo ideologie existentă. Ei doar împart cu noi, prin coexistență și contiguitate, un spațiu comun instituind, astfel, terenul lipsit de fundament al comunității. Ca exponenți ai abjectului, ei reprezintă o formă de doliu. Ei constituie ceea e respins de noi lăsând loc violenței, disensiunii și antagonismului, dar care, prin interferență, reprezintă fața altruismului ce nu se impune și nici nu revendică obligativitatea vreunui set de norme – vreo „pre-existentă agendă sau ideologie” (255) –, și care, în acelși timp, ne constituie și ne absolvă.

Pentru Kristeva abjectul intervine și anulează opoziția dintre subiect și obiect, dintre viu și inanimat. El poate fi cuprins de prea multă viață sau prea puțină ca în cazul cadavrului care, cu stranietate, poartă încă toate trăsăturile corpului viu. Să ne gândim, de exemplu, la familia Georg din The Seventh Continent (Michael Haneke, 1989) sau la Lăzărescu din Moartea Domnului Lăzărescu (Cristi Puiu, 2005). Abjectul se situează, în termenii filozofiei post-structuraliste, dincolo de categoriile construite simbolic în zona a-categorialului sau „realului” (266). Deși a încetat să mai existe, corpul abject – precum Aurora din Tabu și colonialismul pe care îl evocă – exercită o anumită forță și o energie negativă ce oglindește statutul ambigu al lui homo sacer, cel care, în abject, e mai aproape de divin și de sacru decât era atunci când era viu (270).

extras

Moartea domnului Lăzărescu

Regia: Cristi PuiuScenariul: Cristi Puiu şi Răzvan RădulescuActori: Ioan Fiscuteanu, Luminiţa Gheorghiu, Gabriel Spahiu, Doru Ana, Dana Dogaru, Şerban Pavlu, Florin Zamfirescu, Clara Vodă, Adrian Titieni, Mihai Brătilă, Monica Bârlădeanu, […]

extras

indielisboa 2020