Subiectul e foarte bun, cinematografia e foarte bună – dar fiecare în legea sa. A fost un pariu regizoral să trateze subiectul lent, minimalist, glossy. Dar un pariu greu de câștigat. Câteva dintre cadre sunt atât de reușite din punct de vedere plastic încât puteau fi vândute separat, ca videoinstalații. Alegerea gamelor cromatice, cu saturații în ambele margini ale spectrului vizibil, spre infrared și spre ultraviolet, aduce și ea tensiune plastică și tensiune dramatică. Estetismul imaginii, hermeneutica geometrică, decorurile neobaroce ajută în bună măsură povestea, dar intră în conflict cu ea exact în punctul culminant.

Filmul a fost descris de către regizor ca un horror din care lipsesc imaginile horror. Cronicile de film fac un loc comun din expresia „horror psihologic”. Dacă ar fi citit mai mult Eliade, cronicarii puteau vorbi despre forța primitivă a poveștii, demnă de misterele antice. Alți critici, cândva, vor analiza componenta mistic-simbolică a canibalismului în paralel cu misterele sacralizante creștine: cuminicătura. Există și un alt nivel de comunicare al filmului, mai jos, mai accesibil, mai abstract. Obsesia contemporană pentru frumos - o valoare scoasă din corelație cu toate celelalte, cu binele în primul rând - căutarea unei perfecțiuni lipsite de orice conținut.

Alegerile cinematografice sprijină până la un punct (iar acel punct e abstractizarea) liniile de interpretare a narațiunii. Dar, de la un moment încolo, raportate la subiect, imaginile estetizante devin superficiale, disonante, inumane. Cu siguranță, asta a și fost intenția regizorului, dar, pentru a fi artă, produsul cultural trebuie să fie mai mult decât frumos şi deștept: trebuie să fie uman prin mijloacele umanului.