O cronică la „You Were Never Really Here” (2017)

Se pune „Taxi Driver”, 2 lingurițe. Asta pentru aromă. Blatul e de „Sin City”, cremă de „Kill Bill” cu nucă de „Inglorious Bastards” măcinată mărunt. Ornamente din Coppola și Lynch.

Sau, ca să nu pară sexist, se ia Tarantino în mai multe aliaje, se topește în cuptor anaerob în care se adaugă pilitură de Scorsese. Se călește într-un bazin liric din „Apocalipsul acum” și se bate în foițe subțiri cu ciocanul propriu.

„N-ai fost cu adevărat niciodată aici” e un film metaforă turnat în registru concret, cu o violență grafică utilizată în rafale, alternată cu reverii suprarealiste - violente și ele, dar tratate în cheie poetică. Muzica lui Jonny Greenwood e un element de maximă importanță în economia firului narativ.

Un fost militar, jucat de Joaquin Phoenix, e angajat să găsească și să recupereze copii dispăruți sau răpiți. El însuși un copil abuzat, acțiunile sale sunt mai mult cele ale unui vigilante. Phoenix a luat pentru acest rol premiul de rol masculin la Cannes. Regizoarea Lynne Ramsay a declarat că a scris scenariul cu poza lui Phoenix pe wallpaper. Rolul a fost catalogat ca „blurat”. Întreaga construcție a personajului este una de o imprecizie studiată, acesta fiind segmentat în mai multe stadii, de nedecis între ele, de percepție a realității obiective și a celei interioare. Finalul, cu o lovitură de teatru în stilul prozei senzaționaliste de acum o sută de ani, nu face decât să certifice imprecizia planului real și să lase alegerea acestuia la discreția spectatorului. Nu e niciun „adevăr” „împachetat” în scenariu, nicio certitudine (auto)impusă, narațiunea e o colecție de locuri comune, vag sugerate. Construcția acestora e de tip livresc sau, întrucât e film, în stil Tarantino. Citate clare din alte filme artistice - replici, secvențe, unghiuri de filmare -, dar și din alte producții vizuale (film experimental și videoclip), sunt alternate între ele, unificate nu prin diegeza scenariului, ci prin textura și cromatica imaginii. Ce diferențiază filmul lui Lynne Ramsay față de producțiile realizate sau girate de Tarantino este tocmai existența nivelurilor de interiorizare a personajelor și inconsistența unei realități propriu-zise. La Tarantino acțiunea se petrece într-un plan epic paralel atât cu conceptul de realitate obiectivă, cât și cu cel de realitate subiectivă, constituit explicit și efectiv din substanța, memele și structurile altor filme. Lynne Ramsay readuce vechile concepte de realitate, pe care le adaugă acestor lumi tarantiniene. Adaosul e posibil nu prin suduri evidente, ci prin topiri, prin aliaje semantice, prin capacitatea imaginilor de a susține niveluri de interpretare și de a transmite, simultan, mesaje cu grade de divergență.

Regizor născut și maturizat la Cannes, Lynne Ramsay a fost premiată de la debut (scurt-metrajul „Small Deaths”, 1996), a fost premiată pentru toate celelalte producții și a primit Palme d'Or în 2011 pentru „We Need to Talk About Kevin”. La Oscar n-a primit nicio nominalizare deși, turnate în engleză, filmele ei erau eligibile. În toate producțiile, Ramsay folosește referințe cinematografice și citate, lucru pe care Academia americană de film îl apreciază în mod special (dovadă „The Artist” care n-are niciun alt merit, dar a luat marele premiu). Există însă două mari diferențe între filmul european și cel de peste ocean, pe care filmele lui Ramsay le ilustrează în mod clar: o diferență de temperatură și una de ritm. Filmul european, pe care îl citează și „We Need to Talk About Kevin”, și „You Were Never Really Here”, are un cinism inerent, rezultat din cromatica rece, din utilizarea unor încadraturi abstracte, din montajul fără pasaj între unghiurile obiective și cele subiective (chiar și alegerea de a filma scenele: în Europa se filmează subiectiv - cu unghiuri plonjate, racursi sau cine-verité - secvențe pe care americanii le fac pe plan-general sau pe succesiuni plan-contraplan, și invers), dar și alegerea de a lăsa în afara ilustrării video secvențe esențiale ale narațiunii, preferându-li-se detalii și replici prin care ele să fie sugerate - toate acestea creează diferențe de filosofie artistică între cinematografia celor două maluri ale Atlanticului. Chiar dacă filmul american a fost transformat radical în ultimii 20 de ani, de la dispariția codurilor etice și a cenzurii pe care ele o implicau, și chiar dacă un anume cinism a fost și este încă la modă la Hollywood, acesta e incompatibil cu cel european întrucât lasă loc eroului, a omului care, prin valori personale și prin determinare, alterează istoria. Personajul, în filmul american, e pe picior de egalitate cu povestea și, oricâte lovituri ar primi de la aceasta, va putea da și el tot atâtea. Dimpotrivă, filmul lui Ramsay are în centru, formal, un erou, dar, și când iese învingător, el e incapabil să domine acțiunea. Lui, reușita i se întâmplă, la fel ca și eșecul, fără ca o cauzalitate să lege invariabil convingerile de acțiuni, iar acțiunile de rezultate. Rezultă o lume lichidă, choatică, palpabilă, cu un realism funcțional, dar văduvită de pragmatism și greu capabilă să escamoteze ruptura dintre etologic și etic.

Poate fi notat ca o lipsă a filmului faptul că acesta e atât de slab definit, că lasă un sector narativ și ideatic prea mare la alegerea spectatorului. Poate nu toți au dispoziția sau chemarea de a fabula pe marginea poveștii nespus-spuse din „You Were Never Really Here”. Iar o obiecție ca asta își are, cred, îndreptățire. Un film bun lasă întotdeauna ferestre prin care spectatorul să intre sau să iasă, să ducă mai departe povestea și să o încadreze în propria lui scară umană. Dar acest film lasă chiar pereți neterminați. Poate fi frustrant pentru spectatorul care îi alocă 89 de minute vizionarea, plus 10 minute interpretarea. Poate fi frustrant și pentru critici, care pot scrie despre el zece cronici divergente fără a greși în niciuna. Nimeni n-ar mai merge la film dacă așa ar arăta toate filmele. Dar, din când în când, ca exercițiu cultural, ca test al puterii de observație sau ca metodă de stimulare a puterii de interpretare, un film ca „Nu ai fost niciodată aici” face bine la capul omului.