Cristina Rusiecki: Ești directorul artistic al Teatrului de Copii și Tineret „Luceafărul” din Iași. Avînd o experiență atît de îndelungată, ai putea să ne spui care sînt țintele esențiale de educație, din perspectiva ta, pe care ar trebui să le urmeze spectacolele destinate acestor vîrste? Care ar fi nevoile fundamentale pe care ar trebui să le acopere teatrul pentru copii și tineret în societatea românească de azi, unde se vorbește atît de mult de carențele de educație?
Oltița Cîntec: Funcția modelatoare a teatrului, și nu doar a aceluia care îi vizează pe copii și tineri, e esențială întrucît fiecare spectator părăsește sala la final un pic altfel decît era cînd a intrat. Ideal e ca mica transformare să fie în bine! Cînd e vorba despre publicul tînăr, valorile morale din subtext și din fluxul afectiv ce vine dinspre scenă sînt esențiale. Anvelopate în narativitate, în spectaculos vizual, ele ating ținta cînd recurg la modalități insesizabile pentru destinatari, dar cu efect cu bătaie îndelungată. Valorile comunitare sunt în egală măsură importante; un spectacol e, dintr-o anumită perspectivă, o întîlnire cu o posibilă ipostază din viața reală, iar calea esteticului e mereu cea mai plăcută soluție de-a descoperi, în maniere potrivite fiecărei categorii de vîrstă, cîteva dintre fețele socialului. 
Psihologii și antropologii susțin că una dintre particularitățile care definesc vremurile acestea istorice e că, pentru prima oară în cronologia universală, patru generaţii împart timpul prezent. Ele înregistrează diferențe nete, adesea tranșante în profilul generaționist care le autentifică, mult mai categorice decât altădată chiar la indivizi cu vîrste apropiate: generaţia boomer-ilor, generaţia X, generaţia Y (milenialii), generaţia Z sunt drastic diferite, mai ales acestea din urmă, deși nu există mari deosebiri de etate între cei care le compun. Iar generația alfa vine puternic și diferit din urmă. Ca profil, Teatrul „Luceafărul” le vizează pe ultimele două (Z și alfa), cele mai conectate din istorie, și ne străduim să ne menținem în zona așteptărilor lor.
C.R.: Ce loc ocupă experimentul într-un teatru de copii și tineret?
O.C.: Cînd lucrezi pentru publicul tînăr, fiecare producție trebuie să fie un experiment. Publicurile sunt foarte segmentate în perimetrul „pentru copii și tineret” (preșcolaritatea mică, preșcolariate, școlaritate mică, pre-adolescență, adolescență, post-adolescență, tinerețea adultă), iar un repertoriu atrăgător înseamnă adecvarea la fiecare dintre acestea. Abordăm teme care să le capteze atenția, în formate spectaculare de care să fie atrași (silent disco, scenografii virtuale, de pildă), cu artiști ce provin și din alte spații culturale (Germania, Austria, SUA, Polonia), apelăm la focus-grupuri, promovăm forme de expresivitate scenică ce țin de vizual, structuri scenice de tip swipe. Ne străduim să le propunem formule scenice sincrone cu tipurile de receptare cu care sunt familiarizați. Dar și formatele clasice se bucură de audiență, întrucât ca artă vie sunt o alternativă la virtualul care ne colonizează tuturor viețile.
De mînă cu apolinicul
C.R.: De asemenea, ești curatorul unui festival cu un palmares impresionant, FITPTI, Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tînăr, din care s-au desfășurat 12 ediții, ultima încheiată în octombrie. Cîte spectacole a numărat ultima ediție și cîte țări au participat la acest festival?
O.C.: E un festival care s-a impus prin temele în jurul cărora am coagulat programul, prin diversitatea de evenimente, prin identitatea singulară (țintește explicit spectatorul tînăr în înțelesul de deschidere, curiozitate, spectatorul dincolo de vîrsta biologică, pe care o considerăm un număr, spectator definit prin starea de spirit). Anul acesta am avut peste 500 de participanți din 28 de țări de pe 5 continente (Austria, Belgia, Bulgaria, Canada, Cehia, China, Coreea de Sud, Croația, Egipt, Elveția, Franța, Finlanda, Germania, Georgia, Hong Kong, Italia, Japonia, Marea Britanie, Mexic, Polonia, Portugalia, Republica Moldova, România, Rusia, Senegal, Spania, Turcia, Venezuela) care au încîntat vreme de 11 zile (29 septembrie – Prolog, 1-2 octombrie – showcase Teatrul „Luceafărul”, 3-10 octombrie, festivalul propriu-zis), peste 34.300 de spectatori ce au vizionat 74 de reprezentații, au participat și s-au implicat în cele peste 100 de evenimente propuse de program derulate în 30 de locuri din întregul oraș. FITPTI a atras categorii variate, de la bebeluși la școlari, adolescenți, studenți, tineri adulți, maturi și seniori, oferindu-le exclusivități naționale (cvasi-majoritatea trupelor străine au fost pentru prima dată în România, numai la Iași, în festival), evenimentul decupându-se astfel în peisajul nostru de gen.
C.R.: Tema ediției de anul acesta a fost Libertate. De ce Libertate după 30 de ani de... libertate?
O.C.: Tema s-a impus de la sine, nu puteam opta pentru altceva. Au fost spectacole susținute de companii de stat și independente, performance-uri, concerte, teatru pentru insomniaci, un seminar de critică teatrală organizat în parteneriat cu Asociația Internațională a Criticilor de Teatru cu sediul la Paris, workshop-uri, lansări de carte, spectacole lectură, expoziții etc., forme variate, îndrăznețe care au transformat festivalul într-o sărbătoare, într-o platformă de întîlniri autentice, de schimburi artistice, și au generat posibile proiecte viitoare.
C.R.: Care au fost direcțiile pe care ai vrut să pui accentul la ediția recentă?
O.C.: Pe libertate în fel și chip, ca valoare fanion, ca noțiune cu un conținut polimorf. Libertatea de expresie, de opțiune, de formate spectaculare, de tendințe estetice, de discursuri regizorale, noi moduri și forme culturale, de raportare la social, libertățile intime, de implicare, de reacție etc.
C.R.: Cum faci selecția? Care sînt criteriile? Îmi închipui că oferta este foarte vastă, mai ales că spectacolele invitate în Festival trebuie să împace categorii de vîrstă diferite.
O.C.: Principalul criteriu al selecției este valoarea, la paritate cu potrivirea tematică. Varietatea tematică de la o ediție la alta îi asigură evenimentului nostru prospețime, îl menține surprinzător, îl salvează de la previzibilitate. Urmăresc apoi exclusivitatea: pentru producțiile autohtone, să fie în premieră în oraș/zonă (pentru că avem spectatori din întreaga regiune); pentru cei din străinătate, să nu mai fi fost în România, cel puțin nu cu spectacolul pe care-l invit. E musai să răsfățăm publicul, să-i dăm sentimentul că e special.
C.R.: Ești și președinta Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru, secția română. De cinci ani, la fiecare ediție a Festivalului, se lansează un volum colectiv bilingv, pe care îl coordonezi și care cartografiază situația „la zi” a teatrului românesc, cel mai adesea, tînăr. În cadrul Festivalului s-a lansat ultima ediție, Teatrul. ro. 30 noi nume. O altă lansare a avut loc în Festivalul Național de Teatru, iar aseară recentul volum a prilejuit o conferință la Muzeul București. Palatul Suțu. Ce urmărește acest nou volum? Cum se plasează el în seria celor cinci volume?
O.C.: Volumul urmărește să reliefeze, la 30 de ani de la borna istorică decembrie 1989, 30 de artiști (regizori, dramaturgi, scenografi, companii teatrale) care au amprentat stilistic estetica teatrală recentă. Sunt creatori care s-au remarcat în condiții de libertate, care merită atenția specialiștilor, fie ei autohtoni ori străini, întrucît ies din linia de ansamblu. Sigur că lista putea să fie mult mai lungă, dar premisa sumarului e 30 de artiști la 30 de ani de teatru în libertate. Volumul acesta e, cumva, epitomul acestei serii. Celelalte sunt Tânărul artist de teatru. Istorii românești recente/The Young Theatre Artist. Recent Romanian Histories (contributori Oltița Cîntec, Călin Ciobotari, Oana Cristea-Grigorescu, Ramona Iacobuțe, Ioana Moldovan, Iulia Popovici, Cristina Rusiecki, Ionuț Sociu), Regia românească, de la act de interpretare la practici colaborative/Romanian Theatre Directing, from Authorship to Collaborative Practices (contributori Oltița Cîntec, Oana Cristea-Grigorescu, Alexandra Dima, Silvia Dumitrache, Cristina Modreanu, Mirella Patureau, Iulia Popovici, Cristina Rusiecki, Mircea Sorin Rusu, Daniela Șilindean), Teatrul românesc de azi. Noi orizonturi estetice/Romanian Theatre Today. New Horizons (contributori Oltița Cîntec, Oana Cristea Grigorescu, Cristina Rusiecki, Cristina Modreanu, Iulia Popovici, Oana Stoica, Daniela Șilindean) și Teatrul și publicul său tânăr. Realități românești/Theatre for young audience. Romanian realities (Oltița Cîntec, Oana Cristea-Grigorescu, Iulia Popovici, Oana Stoica, Daniela Șilindean). Când a apărut primul dintre ele nu le aveam în plan pe următoarele, dar faptul că a fost bine primit, că autorii au dorit să continuăm ne-a adus aici, la o mini-serie de cinci volume. Care reconstituie caleidoscopic realitățile noastre teatrale din acești ani.
C.R.: La conferința de aseară s-a vorbit de libertățile teatrului din ultimii 30 de ani și despre unele dintre direcțiile pe care le-a apucat. Urmărești fenomenul teatral de mulți ani. Care consideri că au fost direcțiile cele mai fertile din punct de vedere estetic ale acestor ultimi 30 de ani?
O.C.: Cum ziceam și în conferință, un asemenea subiect ar merita atenția unui întreg colectiv de cercetare, pe mai mulți ani, în cadrul unui institut de cercetări teatrale, dacă ar exista unul în România, așa cum există în toate fostele țări comuniste. Foarte sintetic, aș începe cu dezvoltarea sectorului independent, ca formă de „libertate” de-a face teatru cu 2 scaune și-o masă. În condiții de apostolat, de continuă austeritate, zona aceasta a stimulat experimentul, înnoirea, a împins lucrurile înainte mai mult decît s-a făcut în instituțiile de stat. Printre altele și pentru că scenele etatiste, în condițiile în care evaluarea performanței se face mai ales prin itemi cantitativi și imediați, nu-și asumă riscuri estetice decît pe segmente mici. Teatrul politic, teatrul documentar, formele colaborative, noile tipuri de leadership estetic sînt alte tendințe de subliniat. La fel și aducerea noilor tehnologii în scenă, ca modalități vizuale (specialiștii prezic pentru viitor o conexiune tot mai puternică între creativitatea artistică și cea tehnologică) și ca racord la noile structuri de receptare. Ar trebui să ne preocupăm și de libertatea de a merge sau nu la teatru, de strategii de construcție a publicurilor. Sunt foarte, foarte multe de spus, de discutat, iar exercițiul dialogului e un prim pas dintr-un drum de parcurs.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.