Simți cum te pulverizezi pe zi ce trece, rupt în mii de fragmente de către ritmul nebun al zilei, al oamenilor și al corporațiilor impersonale? Simți cum viața se scurge din tine și e tot mai mult în altă parte? Simți cum îți pierzi vocea? Simți cum ești tot mai mult celălalt, fără să știi cine mai ești? Simți…? Mai simți?
Textul Alexandrei Badea e o epopee a faptului mărunt, a cotidianului care te roade mărunt, care te confiscă, e o epopee a alienării tale, dar și a celorlalți. Lumea corporației, a unui macro care sfărâmă lumea micro, a tehnologiei și a grabei care sufocă sufletul și ritmul interior e prezentată într-un discurs fragmentar, la persoana a II-a – fiindcă persoana I e tot mai ascunsă, tot mai greu de găsit. E un semnal de alarmă, e o confesiune, o încercare de dialog, e o căutare a sinelui prin celălalt.
Spectacolul montat de Andrei Măjeri subliniază alienarea expusă în text, o restrânge la un spațiu claustrofob, la un pătrat din care nu există ieșire, și o proiectează în afară (prin imagini halucinante), ca un mesaj dintr-o sticlă aruncată în mare. Demersul regizoral se pliază perfect pe text și îi evidențiază toate calitățile.
Deși invers confesiv – un TU, dar și un EU –, discursul textual și regizoral scot la lumină incapacitatea conexiunii, a dialogului cu raporturi egale între EU și TU, proiectând sinele în toate direcțiile. Gândurile celor patru personaje – mereu însă te întrebi cine sunt, de fapt, aceste personaje – aleargă de colo-colo ca niște particule de praf aflate într-o mișcare browniană, se agață de tine – întrucât ți se adresează direct –, sunt respinse și se întorc cu un efect de bumerang, lovind în cel care le rostește.
Pulverizare e un spectacol neliniștit și neliniștitor, despre mine, despre tine și iarăși despre mine, susținut cu forță de toți cei patru actori.
