Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr, organizat de Teatrul „Luceafărul” din Iași, a debutat cu ultima premieră a teatrului, Uriașul egoist, dramatizare a Danielei Șilindean după Oscar Wilde, în regia lui Radu Nica. Spectacolul face parte dintr-o trilogie Oscar Wilde intenționată de teatrul-gazdă, din care prima montare, Prințul fericit, copleșitoare prin frumusețe și emoție, a ieșit la lumină cu câțiva ani în urmă.

Nu numai autorul și regizorul dau unitate acestei serii, ci și decorul, care asigură linia de continuitate pentru toate spectacolele cuprinse în trilogie. Frumusețea ambientului Art Nouveau, imaginat de Ioana Popescu, cu păsări și motive florale în culori vii, amintește de o vegetație luxuriantă, mai cu seamă că scenele se derulează în exterior, în grădina uriașului. Stilatul și dandy-ul Wilde s-ar fi bucurat să vadă podoabele subtile ale decorului cu forme ondulate, Secession, populat de copiii pe care Cristina Milea îi costumează în școlari. Tot imaginarul vizual are frumusețe și gust, deci... cu atât mai educativ se va dovedi pentru cei mici.

Nimeni nu ar fi putut spune că Oscar Wilde era ecologist sau că îl preocupau problemele mediului. Dar abordarea marilor spirite și, mai ales, a marilor umaniști, se arată, încă o dată, atât de cuprinzătoare încât se pliază cu ușurință pe problemele epocilor ce vor urma. Legătura organică între toate straturile Creației, vietăți, oameni și mediu se împletește, în viziunea lui Oscar Wilde și a lui Radu Nica, regizorul spectacolului, cu fundamentul relațiilor sociale, căldura, grija față de celălalt, convivialitatea, bucuria trăită împreună. Pe scurt, copiii din oraș se zbenguie, se joacă și se distrează în grădina Uriașului, printre cei doisprezece piersici doldora de păsări. Doar că, revenit acasă după șapte ani de absență, Uriașul îi alungă pe cei mici din grădina lui. Mai mult, își va împrejmui proprietatea cu un zid înalt. Gestul lasă loc dezbaterii, mai ales într-un spectacol pentru cei mici. Este cineva îndreptățit să se bucure de frumusețea naturii rechiziționând-o și păstrând-o doar pentru sine? Este cineva îndreptățit să interzică accesul celorlalți la bucuriile pe care ni le dă Mama-Pământ? Problema, așa cum reiese din spectacol, nu se pune în ceea ce privește dreptul liberal asupra proprietății, ci într-un sens mult mai larg – am putea spune ontologic –, cel al legăturii dintre toate ființele; apoi, dintre ele și mediu.

Copiii sunt nefericiți. Și-au pierdut locul de joacă. Devin nostalgici. Perioada în care puteau să se hârjonească în natură pare acum vârsta de aur, cu toată încărcătura sa paradisiacă. O fetiță încearcă să pătrundă în mediul atât de cald și de familiar, forțând intrarea, dar Uriașul egoist o alungă. Doar că, odată retezată legătura dintre mediu și cei ce îl populează, îi dau sens și, prin bucuria resimțită, întregesc viul în toate aspectele sale, natura devine stearpă. Lipsită de una dintre componentele sale, oricare ar fi ea, se dezechilibrează și ajunge sterilă. Copacii nu mai înfloresc, păsările nu mai cântă, grația care leagă pe dedesubt toate elementele Creației se sleiește. Și, bineînțeles, proprietarul, cel ce și-a asumat drepturile în defavoarea celorlalte ființe, va suferi. Dereglând ordinea naturală, se trezește înconjurat de o iarnă perpetuă.

 

Dar, o dată lecția învățată, fiecare are dreptul la mântuire. Într-o dimineață, Uriașul aude un scatiu, simte mireasma îmbătătoare a naturii și vede copiii cățărați pe crengile înflorite ale copacilor. Mai mult, chiar el va ajuta un țânc care stă deoparte să urce în pom cu scara. Prin cel mai simplu gest, Uriașul egoist primește și valorifică șansa la redempțiune. În prezența iubirii reinstaurate, natura își revine. Primăvara reapare, copacii înfloresc iar copiii o celebrează într-o mișcare plină de entuziasm, care, concepută de Florin Fieroiu, aduce plusul de dinamism și de vioiciune pe parcursul întregului spectacol. Un spectacol marca Radu Nica, unde mișcarea are rol suveran printre mijloacele de expresie teatrală. În multe dintre istoriile de pe scenă povestea „se va spune” prin mișcare. De altfel, frenezia este menținută tot timpul, actorii cântă sau dansează pe muzica lui Vlaicu Golcea, într-un remarcabil efort de coordonare.

Pe măsură ce multele primăveri se acumulează, în viziunea întinsă pe spații ample a lui Oscar Wilde, care nu neglijează nici dimensiunea metafizică, Uriașul îmbătrânește. Natura continuă să-l mire prin frumusețe iar copiii continuă să-l bucure cu joaca. Un singur regret îi rămâne, cel al dispariției micuțului sfios (în epoci mai târzii, filosofii îl vor numi deus absconditus), pe care Uriașul îl ajutase cu mâna lui să urce în copacul revenit în circuitul natural. Desigur, prin iubirea arătată celorlalți! Și iată cum povestea își dezvăluie cheia la final. Îmbătrânit, fără putere, Uriașul îl zărește pe micuț, simbolul iubirii universale, de data aceasta, cu stigmatele la vedere, iar El îl va conduce în grădina Paradisului. Mai târziu, copiii (într-o elipsă teatrală bine concepută de Radu Nica) vor găsi trupul Uriașului acoperit de flori albe. Ca întotdeauna, simplitatea dublată de adâncime a poveștilor lui Oscar Wilde se dovedește răvășitoare. Îmbrăcate în nuanțe calde și plauzibile, iubirea față de ceilalți, sacrificiul christic, frumusețea și bucuria comuniunii sunt transmise fără pic de didacticism. Oscar Wilde poate primi medalia de primul ecologist al lumii, doar că nu militantismul e cel ce duce povestea înainte, ci accesul la fundamente, la iubirea care leagă toate palierele Creației.

Unitatea celor două spectacole ale trilogiei montate de Radu Nica până acum vine din temele existențiale, umanism, sacrificiu de sine, iubirea pentru cei năpăstuiți. Dacă liniile de continuitate din limbajul teatral țin de prezența aceluiași decor, de rolul acordat mișcării, de vitalitatea trupei care asigură un tot organic, diferențele provin din accentele schimbate în dramaturgia Danielei Șilindean. Cu excepția Uriașului, cu valoarea sa de simbol, personajele nu mai au identitate, ca în Prințul fericit, interesul pentru partiturile actoricești fiind înlocuit de cel pentru organicitatea trupei. De altfel, la discuțiile după premieră, regizorul a subliniat că, adresându-se unui public care și-a pierdut răbdarea, atras mai degrabă de coregrafie, muzică și textul spus la microfon, în Uriașul egoist l-a preocupat mai mult polifonia decât centrarea pe personaj. Indiferent de paradigma teatrală folosită, important este că cele două povești reușesc, fiecare în limbajul propriu, să le transmită celor mici adevăruri fundamentale într-o formă deopotrivă eficientă și expresivă.

Uriașul egoist

Dramatizare Daniela Șilindean după Oscar Wilde

Regia: Radu Nica
Decor: Ioana Popescu
Costume: Cristina Milea

Coregrafie: Florin Fieroiu
Muzica Vlaicu Golcea
Asistenta muzică: Oana Hodade

Distribuție: Claudiu Gălățeanu, Alex Iuraşcu, Ioana Iordache, Aurelian Diaconu, George Cocoş, Ioana Corban, Camelia Dilbea, Beatrice Volbea