„Ascensor către ghetou”. Definită astfel de către elevii de la marginea societății franceze, școala nu are nimic dezirabil, e doar o corvadă la care îi obligă părinții pentru a nu pierde bonusuri și ajutoare pe care statul le acordă pe durata școlarizării. Un film puternic, semnat de Laurent Cantet, a cărui acțiune se petrece în întregime în sălile de clasă și care punctează formele de violență adolescentină ca forme ale fricii de viitor, ca mărci ale contradicției apărute între principiile edulcorate azi ale iluminismului și angoasele sociale și morale ale adulților (și găștilor din jurul lor), dar și a faptului că sunt tratați nediferențiat, ca un fel de materie primă, impersonală, inanimată chiar. Este unul dintre cele mai premiate filme, atât în Europa, cât și peste ocean.

Cu un afiș de tip „Biblia și pușca”, „Ziua fustei” spune de fapt o cu totul altă poveste. E un film mult mai dramatic decât „Entre les murs”, cu luări de ostatici și împușcături, dar sunt și similarități: același conflict al culturilor caracteristic periferiei franceze, același sentiment al inutilității școlii, al inferiorității ei față de o școală a vieții în care forța, determinarea, violența pot ține loc și de cunoștințe, și de valori. Ca și în „Entre les murs”, acțiunea se petrece aproape exclusiv în sala de clasă, iar în centru e pus același conflict între valorile de toate tipurile ce au fost îngrămădite în structura școlii, respectate strict formal și permanent încălcate. S-ar spune că școala în epoca postmodernismului, a „simfoniei modelelor culturale”, e un război de gherilă în care ostatici sunt și elevii, și profii.

Aparent diferit, ca stil cinematografic și intensitate dramatică, „Un pas în urma serafimilor” abordează problema ciocnirii valorilor într-un sistem educațional care funcționează ca un revelator: cel al educației teologice. Sistem cu propriul cod valoric, mai puțin sensibil, în teorie, la fluctuațiile societății, în învățământul teologic fractura este descrisă între litera și spiritul textului sacru. Astfel, dacă litera rămâne aceeași, scrisă pe vechi tipărituri, vechile generații o îmbracă în poncife preluate de la comuniști și în atitudini desprinse din slugărnicia și spiritul abuziv al acelor ani, în timp ce tinerii sunt predispuși să-i dea o față umană, să o integreze unui stil conform cu valorile sociale și mediatice actuale. În absolut, ambele pot fi văzute ca forme de corupție, dar tocmai asta e povestea: că valorile nu pot trăi singure, ci doar în spațiile ce se creează între indivizi.