Când, într-o zi, a venit acasă și i-a anunțat pe părinți că vrea să se transfere la Cluj, aceștia au luat foc. Făcuseră un sacrificiu cum numai din dragoste pentru copii poți să mai faci. Ingineri la Cernavodă, au decis că pruncii vor învăța într-un oraș universitar bun. Și care ar fi fost mai potrivit decât martorul celui mai important moment al vieții lor? Orașul în care s-au întâlnit: Timișoara. Așa că de dragul idealurilor au înghițit ca unul să stea hăis, la Cernavodă, și unul cea, la Timișoara. Și, după un deceniu de hăis și cea, cel mic, care absolvise anul întâi de Actorie la Timișoara, vine acasă, după ce povestise cu un prieten la un suc, și le spune că se mută la Cluj. Zece ani de sacrificii duși pe apa sâmbetei! Planul de viață pentru care strânseseră din dinți atâta amar de vreme făcut scrum. Protestează. Dar juniorul se ține tare. El se duce la Cluj, la clasa lui Miklós Bács. Zis și făcut. Și nu a regretat, mai ales după ce s-a împrietenit la cataramă cu colegii de clasă, Ștefan Lupu, Andrea Gavriliu, Horia Suru, Tudor Lucanu. Au stat împreună la cămin, au mâncat toți din pachetele de la părinții tuturor, au stat nopți întregi ca să se ajute unul pe altul și producțiile studențești să le iasă bine. Și iată că la 35 de ani toți au ajuns nume importante.

Nici după aceea nu avea să regrete, deși actoria s-a spulberat, ca în cazul tuturor colegilor amintiți. Dar avea Miklós Bács așa un fler de a ști pe fiecare încotro să-l îndrume, de a le oferi deschiderea și de a lărgi perspectiva... Mai ales că, grație minții sale analitice, lui Damian îi plăceau mai degrabă procesul de construire a personajului și întrebările care se ridicau în timpul lui decât interpretarea ca atare. „Poate că nu jucam grozav, dar întrebările pe care le puneam erau infailibile”, se autoironizează el. Prima soluție la care s-a gândit a fost să rămână în facultate să-și ajute la ore profesorul iubit. Doar că... s-a îndrăgostit. Ea, absolventă de Business, angajată la un hotel de patru stele, cu o carieră fulminantă în față. „Mă și vedeam lângă o viitoare manageră de hotel de lux”, își aduce el aminte... Când fata l-a anunțat că visul ei este să dea la Actorie la clasa lui Miklós Bács, a căzut cerul pe el. Dar nu se putea să nu o înțeleagă, pentru că și el preferase să mai dea o dată admiterea la Cluj și să reia anul întâi, numai ca să fie studentul lui Miklós Bács.

Spre deosebire de Damian, fata aceea talentată, plină de energie și de personalitate scenică a rămas actriță și are deja multe roluri la activ: Mădălina Ciotea. Și, cum nu putea să facă pe profesorul cu iubita lui, a renunțat la intenția de a rămâne în facultate. Și a venit anul absolvirii și al Galactoriei, cu toți directorii de teatru din zonă invitați. Cel puțin Reșița și Satu Mare au vrut să-l angajeze. Însă el i-a întrebat imperturbabil pe directorii ofertanți: „Ce regizori vor fi invitați în următorii trei ani la teatrul dvs? Cu ce proiecte? Ce turnee în străinătate aveți antamate pentru perioada următoare?”. S-a gândit că, dacă el își concesionează viața sau măcar o parte din ea, cel cu care semnează contractul are obligații similare pentru împlinirea lui artistică. Și, cum răspunsurile nu i s-au părut mulțumitoare, i-a refuzat pe toți. După cum mai târziu avea să refuze și oferta vieții, masterul în scenografie la Universitatea din South Carolina, unde profesorul Nic Ularu deja îl acceptase. Visul american era la doi pași. Și în cazul acesta factorul hotărâtor a fost aceeași fată talentată de al cărei farmec nu se putea desprinde pentru următorii trei ani. A fost cea mai grea scrisoare din viața lui, își aduce aminte Damian: cea în care dădea cu piciorul – conștient! –, posibilității unei cariere internaționale. L-a marcat! Ani și ani, la fiecare proiect, s-a încrâncenat să-și dovedească priceperea și să-și arate talentul în scenografie ca să nu ajungă să regrete șansa americană. Îi era groază de momentul în care cineva din exterior (sau, cine știe, vreo voce din interior) i-ar fi spus: „Și ce șansă ai avut! Câte ai fi putut să faci!”.

Cât de performant și cât de personal este ceea ce faci… Interviu cu scenograful Adrian Damian

„În Meteorul funcționau și se învârteau foarte multe rotițe. Povestea este foarte amuzantă. Textul lui Dürrenmatt este cumva suprarealist: povestea unui tip care tot moare, dar reînvie. Spațiul este foarte clar din text, un fost atelier de pictură în care stă un pictor ratat. Ne-am apucat să lucrăm și, oricât voiam să explodăm și să decolăm, senzația era că omorâm umorul. Ce nu ne-am dat seama la început a fost că toate poantele erau legate de obiecte. „Mută patul, nu pot să mor că nu e scaunul unde trebuie...” Toate erau specificate în text, dar nu ca la Ibsen, unde se menționează la început tot decorul de care ții sau nu ții cont. Aici apăreau pe parcursul textului. Trebuia să fac ce spune textul, iar asta este extrem de frustrant. Mă scoate din sărite când nu-mi găsesc libertatea. A venit momentul când în ziua următoare trebuia să-i arăt domnului Măniuțiu ce am făcut, să-mi dea ok-ul și să plec la Timișoara ca să-i prezint proiectul directoarei teatrului. Toate variantele de până acolo arătau a design de interior. Nici o legătură cu un spațiu teatral interesant! Stăteam în fața laptopului și mă tot uitam la ceas. Mai am opt ore. Hai, că în opt ore îmi iese. Mai am șase ore. Hai, că în șase ore îmi iese. Mai am cinci, mamă, și la un moment dat mai era o oră și tot nu știam ce să fac. ”

Adrian Damian despre asumarea rolului de director al Teatrului Odeon, despre convingerile personale și despre alegerile artistice pe care le-a făcut, piesă cu piesă în spectacolele la care a lucrat. [citește interviul integral]

 

Cum a ajuns de la actorie la scenografie? Tot profesorul său, Miklós Bács, i-a dat impulsul. Oricum, în facultate, modela cu mâna lui obiectele trebuincioase în spectacolele sale și ale colegilor. La fel ca toți ceilalți, doar că el avea o îndemânare mai mare și idei mai multe. Cum, la o vreme, mergea la un curs de mișcare cu Vava Ștefănescu – „ne tăvăleam pe jos, ni se părea că facem ceva”, își amintește Damian – și cum Vava lucra la un spectacol cu Mihai Măniuțiu la vremea aceea, i-a rugat pe el și pe Tudorică (adică pe Tudor Lucanu) să-i confecționeze niște aripi de fluture. Nimic mai simplu! S-au apucat băieții de ele, iar lui Damian i-a venit ideea să le pună un motoraș cu care să facă și fâl-fâl. Să zboare adică. Bașca s-a mai dus și la Muzeul de Artă să împrumute un clopot mare de sticlă sub care stau exponatele, a pus aripioarele fâl-fâl sub el, a dat drumul la motoraș și ele au început să se lovească de pereții transparenți. Sensu-i gata, căci o întreagă paradigmă se naște de la aripile care se zbat în gol, cu elanul frânt, transcendența retezată etc, etc. Vava i-a prezentat aripile regizorului. Mihai Măniuțiu s-a uitat cu atenție și a spus: „Foarte bine. Vreau zece!”, moment în care pe cei doi studenți a căzut cerul. Vrând să ajute și să-și arate măiestria, se zdrobiseră crezând că era vorba de un singur obiect. „Și uite cum m-am apucat cu Tudorică să tăiem plexiglas, cabluri, apoi să le asamblăm și tot așa!”, își aduce aminte cunoscutul (acum) scenograf.

De fapt, nu i-a luat mult timp să-și dea seama că acesta este drumul care-i place. Dar avea nevoie de o patalama și de abc-ul meseriei, așa că s-a gândit să dea la Scenografie la București. Și, cum examenul pentru Master era înaintea celui de admitere, a zis să meargă întâi acolo, așa, ca la un preview, să se familiarizeze cu clădirea, cu atmosfera, cu oamenii. A rugat un prieten să-i confecționeze o mapă și... la război! Pe hol, fetele de la Arte, pe care le recunoști dintr-o mie după haine, după bijuterii, după aer. Toate... cu mape cât casa. A lui, mai mititică, încăpuse într-un rucsac. Intră la examen, scoate „opera” de dimensiuni reduse și i-o arată celei care urma să ia clasă la Master, scenografa Ștefania Cenean. Cam strâmbă ea din nas, dar tocmai atunci intră rectorul Gelu Colceag. „Cine-i domnul?”, întreabă. „Adrian Damian”, citește Ștefania Cenean de pe foaie, luând o ușoară distanță față de numele respectiv. „De unde vine?” „De la Miklós Bács.” Distanța se accentuează. Gelu Colceag deschide curios mapa candidatului. „Fantastic! Uite, dom'le, că înțeleg și eu! E clar din desene ce vrea să facă. Nu vine ca toți scenografii să-ți umple masa de foi imense cu secțiuni și volume din care nu înțelegi nimic și care nu-ți dau nici o idee despre cum o să arate decorul”. Rectorul, de! Ștefania Cenean a înghițit în sec și l-a declarat admis. Dar n-a uitat! Până în ziua de azi Damian i-a rămas recunoscător pentru tratamentul invers decât preferențial pe care avea să i-l aplice în următorii doi ani. Așa l-a făcut să învețe și să recupereze tot ce nu știa.

Au trecut anii și iată că s-au făcut aproape șaptezeci de scenografii. Au curs nominalizări și premii. A bătut lumea, a participat la workshop-uri. Cu Mihai Măniuțiu a lucrat zeci de spectacole. După atâtea montări fie văzute, fie concepute, a înțeles că valoarea în artă înseamnă pentru fiecare altceva: „După ce am pus un pisoar în expoziție, am făcut ready made și am aruncat totul în aer, este greu să mai găsești ceva în artă despre care să zici «da, asta e valoros, într-adevăr». Am tot stat și m-am întrebat ce consider eu valoros în artă. Cei doi piloni pe care i-am găsit țin de cât de performant și de cât de personal este ceea ce faci... După mine, dacă ai putea să combini Cirque du Soleil cu Marina Abramović, ar ieși ceva extraordinar din punctul de vedere al performanței și al autenticității”.

Ajutat de o bună inteligență socială, cu care știe să creeze contextul potrivite, Adrian Damian a avut numeroase șanse să-și dovedească talentul și forța creatoare. A reușit să convingă directorii de teatru să-i dea un buget la care alți scenografi probabil nici nu ar fi îndrăznit să viseze. Îl auzi vorbind și parcă ți-l imaginezi pe Orpheu îmblânzind animalele cu lira. Inflexiunile din vocea sa, căldura, optimismul, onestitatea pe care o strecoară în dialog, umorul, jovialitatea și convivialitatea îl fac plăcut din capul locului. La începutul carierei și-a propus să lucreze în toate teatrele naționale din țară. A reușit. Pe manageri i-a determinat să cumpere tot felul de echipamente și de lumini. Invitat să preia funcția de director general adjunct la unul dintre cele mai prestigioase teatre din țară, Teatrul Odeon, și-a spus că ar fi incorect față de directorii pe care i-a tot acuzat în sinea lui de lipsă de viziune să nu le demonstreze că se poate. Doar că bariere insurmontabile l-au copleșit și pe el, ca pe mulți alții: „Imposibilitatea bugetelor multianuale îți omoară posibilitatea de a antama un proiect viitor. Noi nu avem certitudini despre ce facem la toamnă. Așteptăm cu toții o mare rectificare care este amânată și iar amânată, ca să știm dacă în toamnă începem ce ne-am propus sau nu. Și suntem deja la jumătatea lui august. Extrem de trist! Nu ai cum să-ți pui în practică viziunea pe termen mediu. Ce să mai vorbim de termen lung: cum crești o trupă, cum îi oferi niște șanse, niște întâlniri”.

Să spui că scenografiile lui Adrian Damian – termenul pe care îl preferă el, în condițiile în care decorul i se pare prea des asociat cu decorativul – sunt imaginative reprezintă de-a dreptul o tautologie. Spațiile sale presupun o dinamică aparte. Vă amintiți povestea cu motorașul de care se legau aripile din spectacolul de la Cluj, pentru ca apoi să se lovească de pereții de sticlă? Asemenea dispozitive tehnice există în fiecare montare. Mecanismele ceasului supradimensionat din Meteor (Teatrul Național Timișoara) se mișcă, paginile cărții se întorc singure, apa din pereții transparenți ai insulei lui Robinson avansează și se retrage, chitarele de pe peretele muzical din Domnul Swedenborg vrea să viseze (Teatrul Național Iași) cântă singure și zeci de rotițe se învârt. De multe ori, duzine de motorașe se agită în spatele aglomerării de obiecte înlănțuite în decorul care pare să aibă viața lui personală. Și, totuși, Adrian Damian nu uită niciodată că principala funcție a acestuia este să servească sensul spectacolul și, mai ales, actorul: „Am tot timpul în minte cum pot să se valorifice reciproc obiectele și actorii. Cel mai frumos este când reușești să creezi un spațiu care brusc inspiră pe toată lumea. Regizorul știe ce indicații să dea și cum să-l folosească, iar actorii vin cu idei. Își prind capul în rotițe sau scot pinionul dintr-un obiect, încep să-ți ceară lucruri, oare ai putea să mă ajuți să faci asta și asta? Și cel de la video începe să aibă idei, și coregraful zice ce interesant ar fi dacă am face așa... Când pui pe masă o idee care reverberează în toată lumea e un spațiu viu, care trăiește și se dezvoltă împreună cu toți artiștii. Când singura intenție pe care o naște este să-și facă un selfie înseamnă că e doar frumos, nu că inspiră”.

Nu toate spectacolele sale etalează o panoplie de obiecte. Unele își propun să cerceteze corpul în relație cu spațiul dinamizat de lumini, capitol la care Adrian Damian s-a exersat îndelung, mai ales după ce a făcut asistență de scenografie la spectacolul lui Robert Wilson, Rinocerii, de la Teatrul Național Craiova. În Lecția, Vertige, Iarna, O întâmplare cu un câine ciudat la miezul nopții, Jurnalul lui Robinson Crusoe, scenograful a investigat forța de expresie a spațiului gol, mobilat doar de lumini inteligente. În Jurnalul lui Robinson Crusoe de Gellu Naum, regia Mihai Măniuțiu, Teatrul Odeon, în fața spectatorului se așterne o lume acvatică, creată din panouri mobile. Personajele se mișcă printre bule care țâșnesc în sus, iar valurile video acoperă orizontul. Îmbrăcați la fel, în pardesie lungi, cenușii, actorii sunt înghițiți în albastrul acvatic sau în roșul intens. Panourile pline de apă, care se deplasează în dreapta și în stânga, înainte și înapoi, colorându-se spectral cu lumini iscusite sau cu efecte grafice ce se aprind pe accentele muzicale, când în nuanțe diurne, când în tușele amurgului, reconfigurează simbolic insula în funcție de mersul poveștii.

Obiecte multe și meșteșugite sau spațiu (aproape) gol? Scenograful mărturisește: „Nu are rost să ascund faptul că există două etape în cariera mea: înainte să lucrez cu Robert Wilson și după. Din fericire, m-am întâlnit cu el în momentul în care aveam deja destule idei formate și experiențe. Aveam niște intuiții, dar nu era nimic închis, confirmat și certificat. Ce m-a uimit total la el a fost curajul de a avea o scenă enormă goală. Când a zis că vrea doar un scaun, o ramă de ușă și o ramă de fereastră, mi-a creat niște sinapse în creier. Exista și până atunci o atracție pentru spațiul gol, pentru abisul negru, dar nu aveam niciodată curajul să zic că asta e tot”.

În Iarna de Jon Fosse, regia Mihai Măniuțiu, Teatrul „Nottara”, spațiul se creează din lumină. Cuvintele, emoțiile și tot ce ar fi important de spus între cei doi iubiți se ascund în straturile de vată ale unui discurs aseptic, exact ca în decorul-instalație. Lumina lui magnetizează privirea. Rupt din tărâmul ghețurilor, clădit pe nimic solid, fără pată de culoare, albul imponderabil strălucește și strivește. Confuzează și surprinde. Iradiază și închide. În pofida glaciațiunii din comunicarea celor doi, emoțiile se încolăcesc în vârtejuri. Tot ce se gâtuie sub mii de catifele la personajele interpretate de Catrinel Dumitrescu și Andi Vasluianu izbucnește în dansul perechii reprezentate de Andrea Gavriliu și Ștefan Lupu. Corpurile lor se tatonează, se zburlesc, se ghemuiesc, se înghesuie, respiră sau se contorsionează în ritmul enigmelor interioare care se învârt în mecanica ușor de recunoscut a obsesiei. Scenograful își explică intenția: „Patru pereţi şi asta e tot. Ce mi-am propus să fac a fost să integrez lumina ca materie şi ca spaţiu. Mă interesează foarte mult care sunt raporturile ce se creează între corp şi spaţiu şi cum intră ele în rezonanţă. Aici nu e niciun video, nu e nimic multimedia, e doar un alt tip de discurs despre folosirea luminii în relaţie cu spaţiul”.

Și, totuși, pentru cei mai mulți dintre iubitorii de teatru numele lui Adrian Damian se asociază inevitabil cu multimedia. Hologramele din Tigrul din orașul nostru de Gianina Cărbunariu, Teatrul „Matei Vișniec” Suceava, cu care actorii interacționează, dar mai ales vizualul eteric din O întâmplare cu un câine ciudat la miezul nopții, Teatrul Național București, ambele în regia lui Bobi Pricop, lasă spectatorii cu gura căscată. Cel puțin când spațiul este ocupat în întregime de o imagine cosmică, sala reacționează, de fiecare dată, cu un Wow! extrem de vocal. Cu toate acestea, scenograful accentuează pe faptul că nu spectaculosul îl interesează, ci adecvarea la sensul de ansamblu: „Varianta de a folosi multimedia doar de dragul multimedia – că se mişcă, pare dinamică, se uită lumea – devine complet ridicolă dacă nu are o ideea în spate, dacă nu exprimă nimic. E o mare capcană în care este foarte uşor să alunecăm cu toţii. Poate să rezulte o tautologie sau poate să rezulte o introspecţie. O bună introspecţie cred că am reuşit în O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii unde componenta video a fost realizată de Mizdan şi Dan-Adrian Ionescu. Ideea de la care am plecat a fost să redăm cumva percepţia personajului principal asupra lumii. Şi de aici am ajuns la două idei, cea de reflexie şi cea de distorsiune. După care totul s-a făcut folosind oglinzi şi distorsionând anumite lucruri. Pe lângă reflexiile pe care le-am creat, mai aveam nevoie şi de un alt conţinut. Atunci, toate proiecţiile, toate video-urile au fost făcute în aşa fel încât să interacţioneze cu personajul. Nimic nu a fost tautologic. Toate imaginile erau o incursiune în mintea lui. Pentru mine, multimedia e o unealtă la fel cum e lumina, la fel cum e sunetul. Ce încerc în propunerile de spaţiu pe care le fac este să integrez nu tehnologia, ci senzaţia pe care tehnologia te poate ajuta să o ai”.

Adrian Damian vrea să câștige teritorii noi, cu riscul asumat ca încercările sale să nu aibă procent de reușită sută la sută. Pentru el, căile bătătorite și-au pierdut savoarea. De aceea, nu obosește să experimenteze. Posibilitatea de a încerca o expresie nouă exercită o fascinație mai mare decât toate etapele cercetate și decât toate garanțiile de succes. „Când pleci, ai impresia că lumea este infinită. Dar nu este nici o diferență față de senzația pe care o ai în parcul în care te joci. Pentru tine acela este tot universul. Toate stelele, toate galaxiile sunt acolo. Parcul este atât de nesfârșit cât este universul, de fapt. După aceea, îți dai seama că nu este chiar atât de nesfârșit și că lucrurile se tot strâng. Îți dai seama cât de mare este lumea și cât de mică este lumea ta. Și apare frustrarea. Important este să ai curajul să dai la o parte ce știi deja să faci. Bob Wilson explica foarte frumos: dacă știi cum să faci ceva, atunci n-o mai face! Dincolo de gravitatea acestui lucru, există, totuși, ceva care mă bucură în faptul că am ajuns să dau cu decorul de toți pereții la „Nottara”, în Cum vă place. Am încercat să fac ceva ce nu știam și nu a ieșit. E foarte important să mergi și într-o direcție pe care nu o știi. Lumea ta nu este cu o mie de fațete, dar tot restrângând, am senzația că spațiile devin tot mai mari. Nu ține de gândire, ci de corp. Te duci la nivel subcelular și spațiile dintre obiecte devin din ce în ce mai mari. La nivelul quarcurilor, distanțele sunt infinite. E fascinantă senzația că dacă te duci în mic sau dacă te duci în mare este același lucru. E foarte mult gol în jurul câtorva lucruri. Când te gândești ce să faci, senzația este că ești într-o celulă și că nu vezi dincolo. Dar posibilitatea de a crea este infinită. Dacă îți lași libertatea de a nu face ceea ce știi să faci, ceea ce este la prima mână, dacă ai curajul de a căuta exact în golul dintre particule, spațiul acela devine fabulos și infinit.”

Ai devenit director adjunct la unul dintre cele mai prestigioase teatre din România, Odeon. De obicei, artiștii nu au chef de hârtii, administrație, funcționăreală. Pe ce s-a bazat această opțiune? Ai o anumită viziune pentru care ai ales să fii și director?

Tocmai. Ceea ce mă deranjează la directorii de teatru este lipsa de viziune în crearea unui repertoriu. Mi se pare incredibil că în România nimeni nu își pune problema ce cu ce combin. De ce îl invit pe regizorul acesta? Sau de ce îl invit pe regizor să facă textul respectiv? Scopul tău, ca director, nu este să plătești un om pentru că a făcut ceva, ci să rămâi cu un produs. [citește mai departe]

Spectacole și evenimente marca Adrian Damian

District 40. Program special VR, AR, film și expoziții în Noaptea Albă a Muzeelor

Instalații de lumini și sunete, instalații interactive cu căști neuronale, video mapping, experiențe AR, lectură performativă, proiecții de filme și tururi ghidate – acestea sunt doar câteva dintre activitățile cu care noul cartier cultural District 40, situat în zona Icoanei […]

„Punctul orb” sau Radu Afrim are ac de cojocul patetismului

Punctul orbde Yannis Mavritsakistraducerea: Elena LazărRegia: Radu AfrimScenografia: decor - Adrian Damian, costume - Claudia CastraseCu Ada Simionică (Niki), Ioan Coman (Vînzătorul), Clara Flores (Femeia), Cristian Popa (Directorul băncii), Bogdan Farcaș (Funcționarul), Mihaela Popa (Fata), Karl Baker (Tînărul 1), Ionut Vișan (Soțul), Andrei Ciopec (Tînărul 2), Gabriela Sandu (Fetița vînzătorului), Eusebiu Tudoroiu (Băiatul femeii), […]

Anotimpurile sufletului

IARNAde Jon FosseTraducerea: Carmen VioreanuAdaptarea: Anca MăniuțiuRegia: Mihai MăniuțiuScenografia: Adrian DamianDistribuția: Catrinel Dumitrescu, Andi Vasluianu, Andrea Gavriliu, Ştefan LupuCoregrafia: Andrea GavriliuLight design: Cristian Șimon și Andrei FloreaSound design: Vladimir IvanovMuzica: Mihai Dobre și Ana-Teodora PopaTeatrul „Nottara” După primăvară, vară și toamnă, winter is coming. Relațiile intră nepregătite, deja anemice, în […]

Teatrul secolului XXI. Un dialog despre scenă și new media

Proiect editorial apărut cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime […]